quote of the day

"Going with the flow usually gets people drowned." - Harper

The Ballroom Aftermath

Her fingers caressed the keys with a tenderness only his touches could match. Her eyes were glowing as she reminisced the night that was slowly turning to dawn. The ball had been a blast. Everyone seemed to like her, nothing but a simple girl with an innate high sense of class to conceal her not being part of a rich family. She could play the piano like no other, and could talk anyone into agreeing with her, not only due to her charming arguments, but also thanks to her provocative looks whenever she needed to underline an idea.

She played a perfect canon in D, grasping every note the German composer set right. Approving, he smiled to her, standing so she would understand her manners were no longer important. The ballroom has long been left behind, her black dress has vanished once the zipper was pulled down, and her hair pins were about to fall. So was her guard.
He bowed to her, letting her feel self-assured for a while, then grabbed her wrist with one hand, while the fingers of his other were working the little black bow around her neck, trying not to undo it in the process of getting her to come closer. She obeyed, submissively looking into his eyes, where she made out a spark of order, and she knew what she had to do. The lady was gone. Long live the rogue. She knelt before him, carefully weighing his jewels as if they were hers to become. Opening her lips, she took him in, making circles with the tip of her tongue while her lips were moving up and down its whole length. She felt it grow with the wetness of her mouth, and soon she knew that would not be the only moist place he'll reach. His hands were tangled in her hair, and holding each side of her head, he lifted her up to his mouth, giving her the promise of an even longer night ahead, apart from the waltzes they had danced for hours.
He laid her on the bed, suddenly giving no damn about the golden sheets, and spread her open, his index drawing a perfect line that split her in two, starting at her hairline and ending at the point where nature itself designed the separation. One half was the perfect lady she was in society, the other was her wild side he was willing to possess. And he broke into the temple, pushing his way through chambers until he found her core, the core that made her start, the core that made her cry to heaven, in an attempt to be redeemed for the burning passion consuming her minute by minute, orgasm by orgasm, along with his thrusts and acid spots his slippery tongue marked on her nipples. With a moaning roar, he finished. He let go of all the boundaries and unleashed his inner abstract painter, spattering her abs with the satine-hued product of his pleasure. Her pleasure.

Flash Fiction Friday

Rolling back her eyes, she gaped in disbelief. So much pleasure, yet so little control... Apparently, the two could be easily combined, had one known just the right proportions. Her arms, locked in cuffs above her belly, as if she were no more than a school girl, gave the arousing image combining the purity of her inner child with the ardent lust her body could not hide. The gleam in her eyes reflected the natural throbbing of his manhood, keeping her spellbound, still in awe, with every sense sharpened well close to their threshold, desiring that moment never to fade.

Christmas wishlist

• iPod nano verde 8GB
• Choke - Chuck Palahniuk
• Invisible Monsters - Chuck Palahniuk
• Survivor - Chuck Palahniuk
  
• Haunted - Chuck Palahniuk
• Rant - Chuck Palahniuk
• Pygmy - Chuck Palahniuk
• If You Liked School, You'll Love Work - Irvine Welsh
• Filth - Irvine Welsh
• Marabou Stork Nightmares - Irvine Welsh
• Reheated Cabbage - Irvine Welsh
• Glue - Irvine Welsh
• Poşetă Gourmandise - roşie, Bag15
• I'm Giving You The Finger - Cyanide & Happiness
• tricou - Snorgtees, S
• un bilet la Tango In Red Major, orice categorie (înainte de Crăciun cu mult)
  
• The Mad, Mad World Of Salvador Dali - Angela Wenzel, Salvador Dali, Rosie Jackson
• Slowly Downward - Stanley Donwood
• zăpadă, multă zăpadă
  

I opened the letter today. I swore never to read it for a second time, yet I just did. I wanted it raw, I wanted it warm with the shaking of my hands the night I wrote it. The envelope is torn in an undone puzzle I don't care about any more. The laitmotifs. The scent that numbed my senses opening pages of a long lost spring. Placebo's line of 'Narcoleptic' is so true. Let things go with the wind and never come back. Incomplete as if it was a limb I was giving up. I will avoid using the medical term I heard before. Close my eyes, cuddle into my crib of a bed and fall asleep. Ian Brown's track is the perfect last song before sleep. Before the rest of my life.

Facultatea

După prima săptămână am decis că îmi place. Avem o grupă destul de normală, acceptabilă spre bună, cu persoane cu care bănuiesc că voi avea ce discuta trei ani de-acum încolo. Deschiderea a fost cam cum mă aşteptam, apoi am avut de înfruntat coada de la înscrieri (dragi formalităţi), cu întâlnirea de gradul 3 de rigoare. Mă aşteptam, dar nu chiar din a doua zi. Apoi luni a fost grevă, marţi la primul curs ne-a lipsit profesorul, iar miercuri am fost la două cursuri care nu erau ale mele. Orar luat greşit. În fine, joi, cu cele 10 ore minunate, în care am descoperit că la civilizaţie engleză voi veni de drag, iar la texte la fel. Ieri, vineri, am ieşit şi ne-am cunoscut incipient în pauza de masă. Sigur, day-dreaming absolut la civilizaţie franceză, m-am surprins uitându-mă în gol de câteva (mai multe) ori.
Dar astăzi am avut cea mai plăcută surpriză la un ceai cu fostele colege. Am aflat lucruri extrem de interesante despre anumite persoane din grupă, ceea ce-mi va oferi un avantaj major în faţa celorlaltor colegi şi colege. Totuşi, mi-am răspuns la nişte întrebări, sunt oarecum în cunoştinţă de cauză şi îmi place asta. Cred că a fost cea mai profitabilă ieşire din viaţa mea. Dar la facultate e bine, ne distrăm, avem cursuri puţine şi bune, singura surpriză e lipsa desăvârşită a literaturii, care m-a cam deprimat în prima zi când am aflat, însă în schimb e totul ok.

Music-hall

Sincer am aşteptat curioasă reacţiile din presă la Music-hall, cele 3 spectacole cu Fanny Ardant de la Odeon de săptămâna trecută. Ori sunt atât de puţine încât nu le-am găsit, ori n-am căutat prea îndelung. Cert e că văzând piesa la prima reprezentaţie, miercuri, m-am trezit în faţa teatrului înconjurată de o mare de oameni din lumea bună, iar aici nu mă refer la aşa-zisele "vedete" de la noi, persoanele cu mare atracţie faţă de lumea mondenă. Deja la intrare se făceau cozi pentru a vedea dacă cineva din cei prezenţi e dispus să renunţe la bilet, pentru că se epuizaseră demult. Şi înăuntru, pe locurile din mijloc de la balcon, înconjurată de francezi sau persoane care conversau în franceză, în cea mai frumoasă sală de teatru în care am fost până acum, comentam cu Andreea cât de în elementul nostru ne simţim.
Spectacolul propriu-zis a fost un monolog al actriţei, întrerupt destul de rar de replici scurte ale celorlalţi doi actori, Eric Guerin şi Fracis Leplay. Însă deşi replicile ei subliniau din ce în ce mai bine sentimentele publicului, părând să tot amâne "acţiunea" reală a piesei, până la final realizezi că ceea ce se întâmplă de fapt e rostit de ea, ceea ce se întâmplă sunt nerăbdările auditoriului, neajunsurile sălilor de spectacol şi sentimentele ei, Fetei, gata să-şi sacrifice demnitatea de artistă pe scenă, în ciuda publicului care o face "în cazurile excepţionale, însă cele mai frecvente" să plângă.
A fost o piesă emoţionantă, a fost un public din care am fost mândră că am făcut parte, de o ţinută impecabilă. Fanny Ardant are acelaşi stil care m-a cucerit în filmele ei, aceeaşi eleganţă matriarhală pe care o poartă cu atâta fineţe, încât ai impresia că ori brutalitatea a ceea ce e în jur o va strivi, ori va cădea pradă propriei graţii.

D-day (from discovery)

Prietena mea cea mai bună s-a logodit, iar azi ne-am văzut prima dată după vreo doi ani şi ceva. Iar tehnicile mele de anger management se dovedesc mai bune chiar decât la Cokelive, suportând absolut admirabil şi invizibil în privirea mea prima întâlnire în societate cu L. de atunci. Şi e prima dată după foarte mult timp când berea nu mă face să râgâi :))

Cancer sticks, no more

Today it's 2 months since I quit smoking. Exposed constantly to others' smoke, yet still resisting. And this time it's for good.

Noaptea Albă

Trebuia să mergem la teatru, aşa că am purtat rochie şi tocuri. Am ajuns la teatru, iar coada ne-a cam dezumflat. Am ajuns în Chocolat, în faţa unei tarte cu fructe, în bătaia aerului condiţionat. Am ajuns în Interbelic, în singurul loc disponibil, adică barul din faţa geamului. (Peep-show a fost primul lucru care mi-a putut trece prin minte). Am ajuns la Expirat, care era în renovare (thank God, pentru că n-aş fi vrut să stăm). Am ajuns în Control, în care nu mi-a plăcut muzica, în care a ajuns o mireasă şi s-a pus Every You Every Me, am vrut să plecăm şi când eram pe scări a început The Never-Ending Why. Am vrut să mergem acasă, dar am ajuns în Stamba. Total elementul meu. Toată lumea pe care o cunoşteam, începând cu ruinele de afară, şi primul moment când am realizat că on fire nu mai prezintă atât interes. Am intrat, trei tipe pe tocuri, înăuntru evident dnb. După vreo 10 minute de dansat aşa, timp în care deja se filma şi aplauda, am decis să ne descălţăm. Şi au urmat vreo două ore de dansat cu mici pauze de recăpătat suflul. N-aş fi zis niciodată că voi apuca ziua în care voi dansa pe dnb în rochie. Tired but happy la final, am reuşit să şi răcesc puţin, am cea mai urâtă durere de cap posibilă, şi clar amintiri de povestit nepoţilor. Altora.