Concertul Placebo de la Romexpo a fost o experienţă unică, un spectacol adevărat, o demonstraţie de artă în cel mai pur sens al cuvântului. După o pauză care părea să nu se mai termine între Expatriate şi concertul propriu-zis, pe scenă au apărut Placebo, în aplauzele noastre, şi foarte curând în acordurile Kitty Litter. Surprinzător pentru nişte piese apărute de cel mult 3 săptămâni, publicul ştia versurile şi cânta la unison. Pe incantaţia mi cenicero din Ashtray Heart deja se încingea atmosfera, pentru ca la Battle For The Sun publicul să fie deja magnific, se dansa şi se cânta, apoi s-a trecut la For What It's Worth, una dintre piesele care pe album nu-mi plac în mod special, dar live a sunat foarte bine. Black-Eyed şi gestul lui Molko de a ne indica his pleasure zone, parcă am putea uita vreodată că nu putem fi loiali decât acesteia. Speak In Tongues şi o binemeritată pauză de menajat vocea, pentru că nu ştiam decât refrenul, iar apoi bijuteria Follow The Cops Back Home, un model de performance pentru oricine. Every You Every Me, şi publicul era în priză din nou, pentru ca pe Sleeping With Ghosts să se cânte atât de frumos soulmates never die. Special Needs şi sentimentul că mi-e adresată, just 19 and dream obscene with six months off for bad behaviour, cât mi-am dorit să pot să cânt asta cu trupa în faţă, în vara anului când fac 19 ani :). The Never-ending Why şi iar am luat o pauză de cântat măcar până la refren, urmând Julien, pentru ca pe Meds deja să nu mai existe grad de comparaţie pentru show. Din nou o piesă de pe albumul nou, Come Undone, şi ultima de altfel, iar apoi Special K, unde publicul cânta şi ţipa, unde se vedea diferenţa dintre piesele vechi şi cele noi, în termeni de răspuns al publicului la primele acorduri şi modul în care se cânta din tot sufletul. Song To Say Goodbye, ultima piesă dinainte de bis, şi publicul încă era în forţă. O scurtă pauză, marcată de aplauze şi ţipete, până când Molko şi compania au intrat din nou pe scenă, în sunetele caracteristice Infra-Red, cu vizualuri la fel de sugestive, pentru ca The Bitter End să aducă mulţimea în pragul climaxului, sau cel puţin eu aşa m-am simţit, cântând şi dansând odată cu Brian. Din nou o scurtă pauză, şi ultima piesă a concertului, Taste In Men, fără dansul specific al lui Stefan, din păcate, dar punctată de publicul uimitor de în vervă pentru câtă energie a consumat în timpul concertului.
Per total, a fost ireal, o atmosferă superbă, unică, un public grozav şi o demonstraţie de talent şi profesionalism cum rar am văzut. Cu siguranţă un concert de care o să-mi aduc aminte cu plăcere.
